[box]

• Pelerinajul, componenta a antropologiei religioase, este un fenomen ce intereseaza direct sau indirect pe istorici, geografi, economisti, folcloristi, filosofi, sociologi, etnologi si, nu in ultimul rand, pe teologi. Dar el nu poate fi redus la aceasta componenta naturala.
• Actul pelerinajului tine si de cer si de pamant. Pelerinajul este o poarta deschisa spre o cale de acces diferita, care permite intalnirea cu forta Divina sau cu realitati sacre.
• Pelerinajul integreaza toate aspectele ce decurg din natura umana ca atare, dar se deschide…unei semnificatii ample, teologice, revelatoare a adevarului lui Dumnezeu, a omului si a mantuirii noastre in Hristos.
• Prin pelerinaj se intelege o calatorie ce are ca destinatie un loc sfant, iar la finalul acesteia, rezulta venerarea acordata acestui “centru” spiritual.
• Sensul termenului exprima sacralizarea spatiului si viata unui timp sacru, o ritualizare necesara si implinirea unei lucrari duble si unice de munca asupra propriei persoane si de acces la transcendenta sfintitoare. A pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, a trai intr-o colectivitate si, mai ales, a trai o schimbare interioara a carui motiv este a merge pe urmele lui Hristos. Toate aceste actiuni pot defini pelerinajul. Numai mersul ratacitor nu apartine conditiei pelerine. In acelasi timp nu exista pelerinaj fara atingerea unei limite spatiale, consacrare sensibila a unui efort fizic, a unei tensiuni sustinute pentru atingerea unui scop.
• Pelerinajul presupune plecarea, calatoria, sosirea la locul sfant si implica actul de venerare. Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, atat individuala, cat si colectiva.[/box]

[learn_more caption=”Principalele motive ale pelerinajului :”]

• 1. un memorial-vizual al locurilor unde s-a aratat in lume iubirea si lucrarea minunata a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea sa atinga locul sfant sau moastele sfantului in care si prin care s-a aratat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu intr-un mod deosebit de intens, pentru ca el pelerinul sa-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.
• 2. pelerinajul se face pentru a intensifica rugaciunea si viata spirituala in general;
• 3. Pelerinajul este un act spiritual de multumire adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este in sine un act de asceza si o ofranda de gratitudine.
• 4. Pelerinajul cuprinde si un act de pocainta pentru pacate, fiind completat cu marturisirea pacatelor si rugaciuni de iertare pentru mantuirea sufletului.
• 5. Pelerinajul poate fi motivat si de o dorinta puternica de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importanta sau a primi vindecarea de o boala fizica sau psihica .
• 6. A procura obiecte purtatoare de sfintenie, a daruri  Astazi, oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor , prietenilor, cunoscutilor : cruciulite, icoane , metanii , statuete, medalioane, apa sfintita, mir, etc. In zilele noastre, aceste amintiri care se regasesc in casele oamenilor continua aceeasi veche traditie. Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin ofranda sa, el aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat pe parcursul drumului, pentru ca este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El, cel care a primit atatea daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte, ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile lor pentru pelerinul « pacatos »

[/learn_more]

[learn_more caption=”Pelerinajul – căutare și experiență a sensului sacru al existenței :”]

• 1. Pelerinajul – cautare si experienta a sensului sacru al existentei . În pelerinaj Dumnezeu si omul se cauta reciproc si se intalnesc in mod spontan si misterios. In acest sens, experienta lui Avraam a devenit o icoana spirituala a pelerinajului.
• Avraam paraseste patria sa, Urul Caldeii, si pleaca departe, catre o tara pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
• Pelerinajul lui Avraam este raspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel in pelerinaj se exprima un apel al lui Dumnezeu Care cauta pe om si un raspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales si binecuvantat de Dumnezeu. Legatura dinamica dintre raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu si calatoria spre locul promis este credinta. In acest sens interpreteaza Sf. Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. “Prin credinta, Avraam, cand a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge. Prin credinta, a locuit vremelnic in pamantul fagaduintei, ca intr-un pamant strain, locuind in corturi cu Isaac si cu Iacov, cei dimpreuna mostenitori ai aceleasi fagaduinte; caci astepta cetatea cu temelii puternice, al carei mester si lucrator este Dumnezeu” (Evrei 11, 8-10).
• In Canaan, Dumnezeu se arata in chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 18, 1-8) si sunt parintii cu ospitalitate de acesta.
• Astfel, Avraam-pelerinul stabilit vremelnic in Canaan devine deodata gazda pentru Dumnezeu-Pelerinul. In cei trei pelerini de la Mamvri, Traditia crestina a contemplat prezenta misterioasa a trei fiinte ceresti (trei ingeri sau Sfanta Treime).
• Credinta ca experienta a pelerinului spre o patrie sfanta, cereasca, noua aleasa si binecuvantata de Dumnezeu este dinamica vietii spirituale in Sfanta Scriptura (Levitic 19, 34, 36. Iov 19, 15; 31, 32; Psalmi 88, 15-16; 104, 1-5; 118, 54; 67, 36; 2 Corinteni 5, 6-8; 1 Petru 2, 11; Evrei 11, 14-15). Cautarea acestei patrii ceresti este in acelasi timp pregustare, prin credinta si speranta, a prezentei ei in viata spirituala a credinciosului (Efeseni 3, 16-19). Aceasta dimensiune a vietii crestine de pregustare a imparatiei lui Dumnezeu prin credinta a fost descrisa in Epistola catre Diognet astfel: crestinii “locuiesc fiecare in propria sa patrie, dar ca niste straini… Orice tara straina este patria lor si orice patrie le este o tara straina” .
• Pelerinajul religios este o cautare in lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: “imparatia lui Dumnezeu” despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), dar si: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).
• Dumnezeu-Pelerinul in cautarea omului si omul-pelerin deplin indreptat spre Dumnezeu se arata in taina lui Hristos (Ioan 16,28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu se naste in lume ca Om pe cand Maria si Iosif se aflau in calatorie, pelerini in Betleem, apoi pleaca pentru o vreme in exil, in Egipt. Dupa ce revine in Galileea si creste, Iisus practica pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul in varsta de 12 ani stie ca templul sfant din Ierusalim este simbolul Casei Tatalui Sau din ceruri (Luca 2, 48-50), dar in acelasi timp templul ca loc sfant reprezinta si taina insasi a lui Hristos (Ioan 2, 19-21), caci Fiul este in Tatal si Tatal este in Fiul (Ioan 10, 38; 14, 11 oi 17, 21), iar in Iisus Hristos “locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
• În ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descopera sensul cel mai sacru al pelerinajului. Intrarea Sa triumfala in Ierusalimul pamantesc unde avea sa fie rastignit devine prefigurare sau anticipare a intrarii Sale in Ierusalimul ceresc. In Pelerinul-rastignit in Ierusalim, pelerinajul se transforma in Paste (Ioan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), calatoria pamanteasca se implineste in trecere sau mutatie cereasca: “Am iesit de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal” (Ioan 16, 28). “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt. (…) Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3; cf. Ioan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).
• Pelerinul respins dintre oameni in Ierusalim prin rastignire revine intre ei prin inviere. Dar Iisus-Pelerinul inviat nu mai merge spre templul de zid al Ierusalimului pamantesc, ci din Ierusalimul ceresc al invierii calatoreste ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazda, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este insotit de un pelerinaj interior, spiritual, la “locurile sfinte” din Sfintele Scripturi (Luca 24, 27 si 32, 44, 45). Acest pelerinaj incalzeste inimile pelerinilor Luca si Cleopa pentru ca iubirea divina – foc ceresc – le-a atins si le-a deschis inima, iar apoi comuniunea euharistica le deschide ochii sufletului sa-L recunoasca pe Cel pe care L-au primit in casa si fiinta lor.
• El, Hristos-Pelerinul, se face iarasi nevazut (Luca 24, 13-35) tocmai pentru ca prin comuniunea euharistica le-a devenit interior. El a devenit viata vietii lor, sensul sacru, ultim si fundamental, al existentei umane sfintita in iubirea vesnica a lui Dumnezeu.
• Taina de la Emaus arata ca pelerinajul s-a transformat in Euharistie si templu viu, in Biserica, iar Biserica este pelerina, calatorind spre inviere si pregustand viata vesnica a Imparatiei cerurilor (Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel omul fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel sfant gaseste in sfintenie sensul ultim si deplin al existentei sale.
• Pelerinajul are si un sens profetic pe care un teolog contemporan in descrie astfel: “Aceste adunari ale unui popor(de pelerini n.n.) care canta credinta sa simbolizeaza si inaugureaza adunarea multipla a neamurilor (natiunilor), anuntata in ultimele capitole ale (cartii) lui Isaia si marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam incoace toti oamenii credintei sunt de altfel pelerini mergand prin pustie catre tara fagaduita; putin cate putin ei isi dau seama ca Hristos ii insoteote pe cale si ii invita sa-L recunoasca” (Luca 24, 35)

• 2. Pelerinajul – innoire și imbogatire a vietii spirituale In locurile de pelerinaj vin oameni diferiti din regiuni sau tari diferite. Motivatiile si dorintele lor sunt diferite. Varstele, starea sociala, gradul de cultura, intensitatea credintei, sensibilitatea spirituala – toate sunt diferite. Aceasta diversitate adunata laolalta se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sarbatorile sfintilor patroni spirituali ai acestor locuri.
• Un teolog apusean descrie participarea oamenilor intr-un loc de pelerinaj in aceste cuvinte: “Locurile de pelerinaj atrag turistul si pelerinul, tanarul si batranul, omul sanatos si bolnavul, familiile si indivizii, evlaviosul si curiosul, cel care face milostenie si hotul de buzunare, cel ce cauta de suflet si negustorul. Natura insasi a pelerinajului face ca diferentele sociale obisnuite sa dispara, caci pelerinii in marea lor diversitate traiesc experienta unui loc comun, bazat pe experienta unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul insusi reflecta nu numai realitatea fundamentala a Bisericii, popor al lui Dumnezeu efectuand pelerinajul vietii, ci inca mai mult realitatea umanitatii insasi, totalitatea oamenilor in drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanitatii se poate vedea si trai oarecum in pelerinaj”.
• Experienta pelerinajului este un prilej de improspatare a vietii spirituale si de intarire a credintei.
• In experienta spirituala a pelerinajului, cei care au credinta mai slaba au prilejul sa o intareasca vazand credinta mai puternica a altora; cei care au rabdare mai putina se intaresc vazand rabdarea altora; cei care se roaga mai putin si mai superficial se imbogatesc si se innoiesc din rugaciunea fierbinte a altora, a tuturor. In pelerinaj suntem influentati de altii si influentam pe altii prin felul nostru de a fi prezenti acolo. In general pelerinii sunt oameni insetati de mai multa viata spirituala, pe care nu o ofera totdeauna propria lor parohie sau manastire, sau pentru ca s-au prea obionuit cu acestea. Pelerinajul invinge rutina. In pelerinaj Duhul Sfant trezeste in om o dorinta mai mare de sfintenie, de innoire a vietii.
• Cand pelerinajul este insotit de rugaciuni, de priveghere, de spovedanie, de impartasire euharistica, de convorbiri duhovnicesti cu alti pelerini, el este un izvor de bucurie si pace interioara, un prilej de imbogatire spirituala.
• Pelerinii ofera bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn ca primesc in schimb daruri spirituale, binecuvantari pentru viata si activitatea lor. Lumina si frumusetea de pe fetele pelerinilor in timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arata lumina adunata de ei in suflet prin rugaciunea comuna a sarbatorii. Intalnirea cu locurile sfinte, moastele sfintilor, icoanele sfintilor si persoane cu viata smerita si sfanta devine izvor de bucurie, iubire si luminare interioara a pelerinului.

• 3. Pelerinajul – eveniment misionar Pacea si bucuria, lumina si sfintenia adunate in inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau in momentele sfinte ale celebrarii liturgice sunt duse de pelerini in casele lor, in parohiile si manastirile lor, in societate. Astfel, pelerinii purtatori si martori ai Duhului lui Hristos in lume, devin, misionari fara sa fi pretins aceasta. Pelerinii duc cu ei in lume ce-au primit din intalnirea cu locurile sfinte, cu sfintii pe care ii venereaza. Catehezele populare facute cu prilejul pelerinajului, privind viata sfintilor si lucrarea lui Dumnezeu in viata oamenilor sunt de mare importanta. Rugaciunile pentru bolnavi (Sf. Maslu), sfintirea apei, marturisirea pacatelor si reconcilierea, rugaciunile si privegherile de noapte, cantarile si rugaciunile in grup pe drum spre locurile sfinte si spre casa, cartile si pliantele, icoanele, obiectele religioase – suvenire, procesiunile oi ceremoniile liturgice in aer liber – toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionara in care adevarul credintei se armonizeaza cu frumusetea celebrarii pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni si a iubirii oamenilor fata de Dumnezeu. Taina iubirii si a bucuriei divine impartasite oamenilor prin sfinti este celebrata in pelerinaj si devine lucrare sfanta. Pentru toate acestea, pelerinajul ca eveniment misionar este o sarbatoare a vietii luminata de sfintenie, o icoana a bucuriei veonice in prezenta lui Dumnezeu. Pelerinajul sfinteste timpul vietii terestre si il deschide spre vesnicie.
• Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influenta benefica asupra vietii persoanelor si popoarelor: au contribuit la intrarea si innoirea vietii religioase, au consolidat identitatea si unitatea spirituala a comunitatilor umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea intre Biserici nationale diferite si intre grupuri etnice diferite, au contribuit la imbogatirea culturii popoarelor si au imprimat civilizatiei umane universale dinamica progresului spiritual, cautarea sacrului si a vietii vesnice.
• Pelerinajul autentic este o multipla binecuvantare pentru persoane si popoare atunci cand devine raspuns la apelul-indemn: “Cautati pacea cu toti si sfintenia fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).[/learn_more]

Pelerinajul nu este o moda a secolului XX, cum se crede uneori, acum cand mijloacele de comunicare si de transport sunt atat de diverse si confortabile. El este un act religios par excellence asemanator oricarui alt mod de exprimare a sentimentului religios. Am spune chiar ca este cel mai vechi act religios din istoria omenirii. Si totusi, pelerinajul nu este o simpla expresie a credintei, ci cautare plina de sens a lui Dumnezeu care este izvorul deplin al credintei.

Consideram ca pelerinajul nu este o nota caracteristica a anumitor persoane, nu este o harisma a catorva alesi, nici lucrare academica, dar nici act superstitios de credinta. Oricum l-am considera, pelerinajul nu este rezultatul unui proces intelectual ori sentimentalist. Pelerinajul le implica pe toate acestea ca parte integranta din dorinta crestinului de cautare a vietii de sfintenie si de modele de sfintenie.

Pelerin poate si trebuie sa fie orice crestin care cauta adevarul lui Dumnezeu; el cauta un „mediu sfant”, asa cum afirma Paolo Giuriati, in care fiinta umana simte nevoia de a descoperi intr-un mod mai evident prezenta lui Dumnezeu. Scopul pelerinajului trebuie sa devina cu necesitate imbogatirea vietii spirituale a crestinului, schimbarea sincera si profunda a propriei vieti si imbunatatirea relatiei dintre om si Dumnezeu, intre toti crestinii, dar nu numai.

[learn_more caption=”I. Pelerinajul în istorie”]

Chiar de la inceputul istoriei sale, omul a fost un permanent cautator al lui Dumnezeu.

În latina termenul care desemneaza pe pelerin este „palmarius” adica „cel care vine de la Locurile Sfinte si poarta ramuri de finic”. Mai tarziu acest termen a intrat in limba romana sub forma „palimar”, adica persoana care ingrijeste de biserica, cel care sta in locul sfant si duce in consecinta o viata sfanta. Toti termenii care se refera la aceasta activitate, dealtfel, au semnificatia de miscare dinspre ceva spre altceva.

În greaca, spre exemplu, „proskinisis” se refera la inchinare, adorare, devotiune activa, in sensul ca se fac anumite miscari, cum ar fi plecaciunea, ingenuncherea sau efectuarea unor gesturi liturgice; „xeniteia”, care are cam acelasi sens, respectiv miscare, provine de la „xenos” (strain, necunoscut), ce desemneaza miscarea unei persoane straine spre o alta persoana straina, spre o alteritate, a nu sta intr-un singur loc.

Pornind de la ideea pelerinajului ca miscare prin excelenta, teologul Michel Stavrou afirma ca insusi termenul „anastasis” pe care il cunoastem ca semnificand „inviere” si care inseamna la ultima analiza ridicare, sculare, miscare in sus, conduce spre ideea ca invierea este un pelerinaj pe verticala. Dealtfel, Hristos insusi se defineste ca pelerin, ca „Cel care nu are unde sa-si plece capul” (Matei 8, 20). Latinescul „peregrinus” are conotatie similara, cu referire expresa la ceea ce se intampla de fapt in actul pelerinajului, respectiv despartirea de cineva pentru a se indrepta spre un alt loc. De la aceste radacini s-a preluat in limbile europene termenul de pelerinaj: pelerin in franceza, pilgrim in engleza, pilger in germana si pelerin in romana. In limbile orientale, hag in evreieste si hig in araba, notiunea de pelerinaj are un inteles cu mult mai personal, respectiv o persoana care merge de jur imprejur, a inconjura, a merge injur.

Din perspectiva teologica, tendinta omului spre Dumnezeu, cautarea Lui isi are radacinile in zorii umanitatii: singurul moment in care fiinta umana nu a fost un pelerin a fost in Paradis, adica in prezenta lui Dumnezeu pe Care nu trebuia sa-L caute, caci traia in prezenta Lui. Indata dupa savarsirea pacatului initial, omul a fost cel care a produs ruptura, instrainarea de Dumnezeu, apoi indepartarea de vointa Lui si, in consecinta, tragica pierdere a lui Dumnezeu. Din acel moment omul se straduieste cu eforturi neinchipuite sa revina la starea de comuniune initiala, sa elimine ruptura si sa vindece rana. Cel mai adesea, la nivel individual, vindecarea acestei rani duce automat la crearea alteia, necesara, ruptura de lumea materiala, lumea lucrurilor vizibile cu toate preocuparile cuprinse in ea, pentru a ramane cu Dumnezeu. Problema prioritatilor devine de aici inainte chestiunea vitala si motivatia pelerinului. Pelerinajul da persoanei umane o alta intelegere a propriei vieti spirituale. Ceea ce il determina pe om sa plece in pelerinaj este in primul rand dragostea pentru Dumnezeu. Chiar in viata de zi cu zi avem experienta depasirii oboselii si a oricarei preocupari atunci cand suntem motivati de iubire; pentru a ajunge la persoana iubita nici o cale nu este prea lunga, nici un efort prea mare. Mai mult chiar, cu cat calatoria este mai anevoioasa cu atat iubirea se dovedeste mai profunda pentru cel pe care il cauta. Din acest motiv cei mai multi vad in pelerinaj un sens al jertfei, o forma de abstinenta, de purificare si de daruire de sine. Astfel, pelerinajul ca act religios devine in traditia crestina un act cu valoare mantuitoare.[/learn_more]

[learn_more caption=”II. Pelerinajul în biserica primară”]

Prima incercare a Bisericii de a evita secularizarea, influentele si tentatiile acestei lumi a luat inca de la inceput forma fugii de lume, cautarea singuratatii. Primii eremiti au parasit lumea si au devenit pelerini ratacitori, in dorinta realizarii unei vieti cat mai aproape de perfectiune, in acord cu invataturile lui Iisus Hristos. In secolul al IV-lea al erei crestine, de exemplu, Ava Arsenie, dorind sa se invredniceasca de viata perfecta asculta indemnul unei voci tainice: „fugi de lume si te vei mantui”. Cativa ani mai tarziu aceeasi voce i-a soptit „fugi de oameni, iubeste tacerea, roaga-te neincetat, fii linistit (isihia n.n.) caci acestea sunt izvoarele vietii fara de pacat”. Ei deveneau astfel pelerini cautatori in pustiu. Ce cautau ei in desert? Era imparatia lui Dumnezeu cea pierduta cu mult timp inainte si care devine scop al existentei oricarui crestin, un ideal care nu a fost niciodata static ci dinamic, valabil de-a lungul intregii vieti.

Cel mai cunoscut exemplu al lepadarii tuturor lucrurilor, bogatii, stare si chiar tara pentru o stare spirituala mai inalta a fost Avraam (Facerea 12,1-4): „Iar Dumnezeu I-a spus lui Avraam: pleaca din pamantul tau, din neamul tau din casa tatalui tau catre pamantul pe care Eu ti-l voi arata…Eu voi binecuvanta pe cei ce te binecuvanteaza si voi blestema pe cei ce te blestema; si prin tine toate neamurile pamantului se vor binecuvanta. Iar Avraam a plecat, dupa cum ii spusese Domnul; Avraam era de 75 de ani cind a plecat din Haran”. Ce varsta inaintata pentru a pleca intr-o calatorie grea, cu dificultati nenumarate! Si totusi, Avraam pleaca in acest „pelerinaj” fara nici cea mai mica rezerva, iar plata pe care Dumnezeu i-o rezerva este mare: devine „parinte a multe neamuri”.

Chiar daca nu stia nici macar unde merge (Evrei 11, 1-8), Avraam urma voia lui Dumnezeu, cum avea sa o faca si cand i s-a cerut sa-l sacrifice pe unicul sau fiu, contrar promisiunii anterioare de a deveni parintele lui Israel.
Din aceasta se poate observa ca locurile de pelerinaj nu sunt alese arbitrar de oameni. In cele mai multe cazuri ele sunt alese de Dumnezeu insusi prin descoperire miraculoasa, prin viziune, sau printr-o persoana sfanta si randuite sa devina loc de pelerinaj. Exemplul lui Avraam a fost fidel urmat de apostoli care au plecat la propovaduire in lumea intreaga, sa-L vesteasca pe Iisus pe Care il cunoscusera si Care fusese pentru o vreme „pelerin” printre oameni. Necunoscutul, primejdiile, greutatile nu puteau constitui un obstacol in calea chemarii lor. [/learn_more]

[learn_more caption=”III. În căutarea unui loc sfânt”]

Cu vremea, pelerinajul a devenit mai mult un act limitat in timp decat o stare a vietii, un eveniment caruia i se imprima anumite exigente ce tin de potentialul economic al pelerinului sau societatii in care acesta vietuieste. Totusi el nu trebuie sa devina apanajul celor carora le place sa calatoreasca, asa cum o fac spre anumite locuri cu scop obisnuit. Crestinismul a vazut si vede in pelerinaj o stare care dureaza viata intreaga, fiinta umana fiind vazuta ca trecatoare pe acest pamant. Scopul final al crestinului este de a parasi locul pamantesc pentru o stare si un loc superioare, asa cum se vede din textul Sfantului Apostol Pavel: „Asadar voi nu mai sunteti straini si calatori (asa cum suntem pe pamant n.n.) ci impreuna locuitori cu sfintii si membri ai casei lui Dumnezeu, zidita pe temelia Apostolilor si a proorocilor, Iisus fiind piatra cea din capul unghiului, intru care toate s-au unit si cresc in templul sfant al Domnului. Pe care si voi sunteti ziditi ca locuri de salasluire a lui Dumnezeu in Duhul” (Efeseni 2, 19-22). Se poate vedea din acest text ca unde este prezent un sfant, Dumnezeu intreit in persoane salasluieste in el si toti sunt chemati sa se impartaseasca de El. Transpare din aceste versete dorinta puternica dupa taramul pierdut, de data aceasta intr-o interpretare spirituala inspirata. De aceea, trecerea pe pamant este o simpla oprire temporara in drumul pelerinului spre imparatie.

Dincolo de aceasta abordare spirituala, exista si o necesitate fizica de cautare a unui loc sfant (loccum sanctum), locul unde Dumnezeu si-a imprimat prezenta intr-un mod mai evident. Michel Stavrou a identificat trei tipuri de pelerinaj ca fiind foarte insemnate:
– Locurile Sfinte Biblice;
– Martiriile si relicvariile;
– Locurile unde au trait sau traiesc persoane sfinte.

In primul caz, cea mai insemnata atractie pentru Locurile Sfinte o reprezinta mormantul gol al lui Iisus Hristos. Spre acesta au fugit primii ucenici impreuna cu femeile mironosite pentru a se convinge nu atat de disparitia lui Hristos, cat de certitudinea ca El traieste, este viu. La Locurile Sfinte au fost organizate vizite chiar de la inceput pentru a confirma minunea, apoi sa intareasca credinta celor veniti. Prezenta femeilor care au vazut ca „a inviat”, prezenta ingerilor pelerini la mormant pentru a vesti si altora, apoi promisiunea ca „il veti vedea in Galileea” dadea sens si finalitate eforturilor lor.

Este necesar totusi sa accentuam ca nu mormantul insusi facea pe oameni sa vina, ci Persoana care il consacrase si evenimentul extraordinar care avusese loc, astfel incat era evident ca prezenta divina devenise cel mai important lucru. Mormantul devenise „locul sfant” datorita unui act extraordinar: invierea, respectiv prezenta. La scurt timp pelerinajul a devenit una dintre modalitatile prin care primii crestini adorau cele doua elemente definitorii ale crestinismului: crucea si invierea, Muntele Golgota si Mormantul Domnului. La acestea s-au adaugat mai tarziu Muntele Maslinilor, Gradina Ghetsimani, Lacul Ghenizaret, Raul Iordan si altele.

Cel mai insemnat rol in dezvoltarea pelerinajelor la Locurile Sfinte l-au avut imparatul Constantin si mama sa Elena, in secolul al IV-lea. Ea insasi a facut o vizita la Locurile Sfinte, a descoperit crucea Mantuitorului Hristos si, pe locul acela, a zidit o biserica. Astfel, pelerinajul a capatat o alta conotatie: oferirea de ajutor material ca o contributie personala adusa locului sfant sau, dupa caz, unor persoane sarace, ceea ce spiritualizeaza actul material al deplasarii.

Vizita la mormintele martirilor sunt mentionate cu mult timp in urma, inca din secolul II (aprox. 155-160) cand se vorbeste despre episcopul Policarp, unul dintre primii martiri ai Bisericii, al carui mormant a inceput a fi venerat la scurt timp dupa moarte. Pe continent, cele mai timpurii calatorii cu scop religios sunt intreprinse de Apostolii Petru si Pavel la Roma, ca prin ei, insasi cetatea Romei sa devina loc de pelerinaj.

Nu este nici o indoiala ca intreaga creatie este destinata vietii vesnice, pentru ca este opera lui Dumnezeu. Omul a fost cel care a deturnat sensul ei firesc, indreptat spre Dumnezeu. Solidaritatea omului cu restul creatiei a facut ca pacatul initial sa se extinda si asupra ei si implicit sa fie chemata sa se sfinteasca si sa se invesniceasca tot prin om si odata cu omul. Omul poarta responsabilitatea calauzirii creatiei pentru a o face loc al salasluirii lui Dumnezeu in ea.

Ca locurile nu sunt sfinte prin ele insele, ci prin prezenta lui Dumnezeu in ele, prin mijlocirea unei persoane sfinte, se vede cu usurinta din ceea ce se petrece la Iasi, prin prezenta Cuvioasei Parascheva cea Noua, cea mai cunoscuta si venerata sfanta in acest spatiu. Rugaciunile adresate sfintilor au in esenta ca obiect pe Dumnezeu, izvorul sfinteniei. De pilda, in una dintre rugaciunile adresate Sfintei Parascheva se spune: „Cu umilinta si cu evlavie ne plecam genunchii inaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a marit pe tine, Sfanta Cuvioasa Maica noastra Parascheva si smerit prinos de lauda si de multumita ii aducem pentru ca te-a daruit noua fierbinte ajutatoare …”. Locurile sfinte devin astfel importante intrucat reprezinta locuri de aducere aminte pentru generatiile urmatoare, de imbogatire a memoriei, iar sfintii devin modele de urmat celorlalti oameni care doresc sa traiasca viata crestina autentica. [/learn_more]

[learn_more caption=”IV. Pelerinajul liturgic”]

Pe langa pelerinajele mai apropiate sau mai indepartate de locul de viata, exista si o abordare pur spirituala a pelerinajului, mai ales in rezultatele lui, prin participarea la Sfanta Liturghie ortodoxa, care nu trebuie sa fie redusa nici la o simpla participare fizica, nici la una exclusiv spirituala.

Cum mentionam mai sus, mucenicii devin „piatra de temelie” pe care in perioada primara erau construite bisericile, traditie pastrata in Biserica Ortodoxa pana astazi. Urmand acestei traditii, aceasta zideste in Sfanta Masa a fiecarei constructii noi de biserica moaste ale unui martir, respectiv o persoana care a murit pentru Hristos, urmandu-i exemplul pana la jertfa deplina. In plus, Sfantul Antimis are intotdeauna cusut pe spate mici particele din moastele unui sfant. Fara Antimis nu se poate savarsi Dumnezeiasca Liturghie in nici un timp si loc.

Prin aceasta, fiecare biserica devine altar al prezentei lui Hristos, prin moastele mucenicului care L-a urmat pe Hristos pana la capat. In concluzie, insasi constructia bisericii devine loc de pelerinaj, adica de intalnire cu Hristos, cu sfantul mucenic si implicit cu semenii care urmeaza aceeasi cale. Sfantul Altar devine simbolul Mormantului gol al Mantuitorului. Credinciosii se apropie de el si marturisesc prin propria prezenta, asemeni lui Petru si „celuilalt ucenic”, asemeni femeilor mironosite invierea Lui si lucrarea Sa in lume.

Caracteristic este faptul ca nici preotul nici credinciosii nu se aseaza in timpul Liturghiei, cu exceptia cazurilor de boala, neputinta sau batranete, tocmai pentru ca Liturghia cuprinde si aspectul de calatorie spirituala, de pelerinaj spre imparatia lui Dumnezeu. Preotul, in fata credinciosilor, sta cu fata spre rasarit, unde se afla Hristos, Soarele dreptatii si al invierii, ca o calauza a celor aflati in mers, gata sa primeasca si sa ofere ospitalitatea lui Hristos.

De aceea, in linii mari, fiecare Altar se preface in loc de pelerinaj pentru ca este un loc al prezentei lui Dumnezeu si fiecare Sfanta Liturghie o invitatie adresata membrilor comunitatii crestine de a lua parte la acest pelerinaj. In felul acesta, pentru cei care nu pot participa la pelerinaje la anumite locuri sfinte, biserica le ofera posibilitatea de a intelege si culege roadele pelerinajului. [/learn_more]

[learn_more caption=”V. Scopurile pelerinajului”]

Pelerinajul nu se face pentru el insusi, ci intotdeauna pentru un motiv religios. Roadele lui sunt nenumarate si tin de sensibilitatea si pregatirea sufleteasca a pelerinului ca persoana care-L percepe mai mult sau mai putin vadit pe Hristos in viata personala. Cu toate acestea exista anumite scopuri care daca sunt urmate cu fidelitate pot duce la roade nebanuite:

Prin pelerinaj crestinul readuce in memorie evenimentele mantuitoare ale Mantuitorului Iisus Hristos sau ale persoanei sfinte. De obicei orice pelerinaj culmineaza si este imbogatit de o contributie liturgica. Orice cantare sau rugaciune readuce in memorie faptele mantuitoare ale lui Hristos sau ale sfantului. Uneori chiar locurile sfinte sunt cinstite, ca de exemplu: Betleemul in cantarile despre Nasterea Domnului, Golgota ca loc al plangerii, reprezentat ca atare in imnele liturgice, mormantul gol ca motiv de speranta si bucurie pentru inviere.
Aducerea aminte a lucrarii lui Dumnezeu cu oamenii are valoare mantuitoare pentru pelerin. El il cauta pe Dumnezeu pentru a „ aduce slava Sfintei Treimi si tuturor sfintilor” pentru tot ceea ce a primit si pentru ceea ce este, cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare act din viata lui este inteles ca o multumire pentru ceea ce Dumnezeu i-a oferit.

Prin pelerinaj crestinul depaseste dificultati ale vietii si afla in multe cazuri rezolvarea unor probleme. Exista nenumarate cazuri de vindecari miraculoase savarsite de o persoana sfanta sau o icoana facatoare de minuni, de rezolvare a unor probleme sufletesti si de redescoperire a credintei proprii in sufletul multora, fapt care tine tot de domeniul minunii. in acelasi timp, pelerinajul inseamna pentru multi spatiul si timpul in care toti oamenii sunt la fel, in care nimeni nu doreste sa arate diferenta de conditie sociala, bogatie, functie si altele. Toti sunt in cautarea a ceva ce nu poate fi evaluat in acesti termeni.

Pelerinajul este o modalitate de „improspatare a vietii spirituale si intarire a credintei”. Credinta este mod de viata, este o traire intima, un sentiment profund, dar devine vazut prin acte palpabile. De aceea, intalnind pe altii, pelerinul invata din credinta lor, din rugaciunea intensa, din dragostea lor jertfelnica si toate aceste forme vazute ale credintei devin exemple de urmat. A fi crestin inseamna o atitudine activa, caci a nu progresa in viata crestina inseamna inceputul regresului si nu o stare intermediara, ar insemna o descrestere a intensitatii vietii spirituale.

Pelerinajul este o afirmare vizibila a comuniunii cu toti sfintii Bisericii si apartenenta la acelasi Trup al lui Hristos. Astfel, pelerinajul devine un act bisericesc pentru ca duce la legatura dintre „Biserica triumfatoare” din ceruri si „Biserica luptatoare” de pe pamant. Sfintii devin instrumente ale salasluirii harului lui Dumnezeu si astfel, martori si calauze ale dragostei Lui catre oameni, in comuniune. Pentru aceasta cinstirea sfintilor este o forma vazuta a credintei noastre in invierea mortilor. Atunci cand ne adresam unui sfant, indiferent de perioada istorica in care a trait, ne adresam ca unei persoane vii.

Prin cinstirea sfintilor in diferite feluri se cultiva ideea apartenentei la o natiune cu anumite valori si traditii bine definite. Exista multe cazuri in care localitatile iau denumirea dupa sfinti si sunt puse sub ocrotirea acestora. Chiar tarile au adeseori un ocrotitor spiritual care devine calauzitor pentru locuitorii acestei localitati.[/learn_more]